Preludiu

Mi-am lăsat impresiile la sedimentat, ca să le piară entuziasmul și euforia momentului. Dar e deja mijloc de ianuarie, anul următor. S-a topit toată zăpada puțină care a fost. Astăzi s-au deschis Cerurile. Vântul șuieră prin rama de lemn a geamului. Sunt la birou, în clădirea centrală a universității, pe Kogălniceanu. Primul birou pe a cărui ușă mi-e scris numele. Ana noastră din pădure nu mai e de optișpe' zile. Eu am luat o pauză moleculară pentru rândurile astea. Încă n-am reîntâlnit niciun Montanoid. Filmele le-am developat de abia săptămâna trecută. Nu mai sunt capabilă să furnizez date exacte ori alte amănunte. Am lăsat totul la sedimentat mult prea multe luni de zile.

Povestea Școlii de Mers pe Munte va începe aici:

Se continuă cu un drum relativ lung înspre, mâncare bună, ploaie, entuziasm, lecții de viață și de moarte, muntsaci fixați cum trebuie pe spate, încurajări reciproce, solidaritate (mai puțin când era vorba de Nutella), primul dormit în cort, glume în noapte la foc și fum de tabără, afine și a fi nesătul de ele, neîncredere în propriile picioare, vârf neatins, și același drum înapoi, acasă.

Augustul trecut, am învățat să merg și puțin să merg pe munte, datorită Tășulesei Social.
Tășuleasa e centrul de colectare selectivă a păcatelor, deși singurele legi religioase care par a se aplica aici sunt legile naturii. Munții sunt dumnezei, copacii, arhangheli cu multe perechi de aripi verzi. Aici primești foarte mult material, și mai mult spiritual, fără a ți se ceare nimic în schimb. E felul lor de a se asigura că, simțindu-te dator, o să dai mai departe din și de la tine, la momentul pe care-l consideri tu cel mai potrivit. Cumva funcționează și așa lucrurile.

Cursurile mi s-au sfârșit așa:

Mersul propriu-zis abia acum începe.